Lia Bugnar OMUL DE ZĂPADĂ
înapoi la/back to SPECTACOLE
© Adrian Roman 2018
ALINA MANGRA - REMUS VLĂSCEANU
RAMONA DRĂGULESCU - RALUCA PĂUN
Costume: Raluca Păun
Decor, coloana sonoră, light design şi regia
ADRIAN ROMAN
Premiera: 2004
Teatrul Anton Pann - Râmnicu Vâlcea
Bucureşti: 9 - 16 aprilie 2005
Festivalul Comediei Românești
ediția a III-a
Teatrul de Comedie
Piteşti: noiembrie 2005
Festivalul Teatrului de Studio
Teatrul Alexandru Davila
RAMONA DRĂGULESCU - RALUCA PĂUN
Costume: Raluca Păun
Decor, coloana sonoră, light design şi regia
ADRIAN ROMAN
Premiera: 2004
Teatrul Anton Pann - Râmnicu Vâlcea
Bucureşti: 9 - 16 aprilie 2005
Festivalul Comediei Românești
ediția a III-a
Teatrul de Comedie
Piteşti: noiembrie 2005
Festivalul Teatrului de Studio
Teatrul Alexandru Davila
CRISTINA RUSIECKI
Agenda LiterNet / aprilie 2005:
Dacă tinerii amintiţi voiau să dinamiteze şi să construiască, cele două personaje din Omul de zăpadă, după Aici nu se simte de Lia Bugnar, Teatrul "Anton Pann", Rm. Vâlcea, rămân doar la stadiul agresării. Căci pentru ei lumea este agresiv insuportabilă, doborându-i literalmente la toate nivelurile: conştient, senzorial, subliminal. Prin... miros. Tratarea alegorică a Liei Bugnar pleacă de la o sinecdocă uriaşă: o duhoare de nestăpânit pe care cei infinit mulţi nu o simt, dar care biciuieşte orice colţişor din ceilalţi. Inclusiv urechile. Căci Lia Bugnar instaurează o delimitare generală. De o parte - universul pestilenţial, de cealaltă parte - acoperişul pe care se refugiază cele două personaje. De o parte - o lume cu toţi anticorpii necesari pentru a nu simţi duhoarea, de alta - foarte puţinii ceilalţi, vreo doi, pentru care agresiunea olfactivă întrece limita suportabilităţii. Autoarea construieşte după tipicul absurdului, mozaicând detaliile hiper-realiste într-o compoziţie cu totul neverosimilă. Limbajul e firesc, dialogul curge cu naturaleţe, cultivând ambiguităţi comice. Fiecare personaj are mini-povestea sa - paradigmă pentru toate emoţiile şi situaţiile existenţei sale minore: el e supărat că nevasta nu i-l acceptă pe căţelul Câine, ea suferă că iubitul îi impune silicoane numărul 4. El e jucat de Remus Vlăsceanu, ca soţ buimac şi sub papuc, ea - de Alina Mangra, poate puţin excesivă.
Caracterul paradigmatic devine mai vizibil prin excelenta intuiţie regizorală a lui Adrian Roman, care reia textul ad literam, cu alte două personaje, de data aceasta două femei. Existenţa doare insuportabil şi pentru ele, până la pierderea cunoştinţei, mirosurile ei duc la anestezierea generală în Aici nu se simte. Dar resorturile piesei sunt mult umanizate în această a doua variantă. Regizorul accentuează pe frânturi de frază sau de gest relevante pentru modelele comportamentale ale personajelor: de exemplu, palma care generează, la una din femei, asocierea involuntară cu soţul. Prin asemenea detalii cotidiene, Adrian Roman construieşte o lume a constrângerilor omniprezente, cu interdicţii, inhibiţii sau, în cel mai bun caz, cu gesturi de simpatie începute şi neduse până la capăt.
Nimic tragic, totuşi, căci textul e amuzant, cuvintele sunt fireşti, replicile curg, Raluca Păun (amuzantă cu naturaleţe) şi Ramona Drăgulescu (cu solidă tehnică actoricească) joacă bine, iar spectacolul merită văzut.
Agenda LiterNet / aprilie 2005:
Dacă tinerii amintiţi voiau să dinamiteze şi să construiască, cele două personaje din Omul de zăpadă, după Aici nu se simte de Lia Bugnar, Teatrul "Anton Pann", Rm. Vâlcea, rămân doar la stadiul agresării. Căci pentru ei lumea este agresiv insuportabilă, doborându-i literalmente la toate nivelurile: conştient, senzorial, subliminal. Prin... miros. Tratarea alegorică a Liei Bugnar pleacă de la o sinecdocă uriaşă: o duhoare de nestăpânit pe care cei infinit mulţi nu o simt, dar care biciuieşte orice colţişor din ceilalţi. Inclusiv urechile. Căci Lia Bugnar instaurează o delimitare generală. De o parte - universul pestilenţial, de cealaltă parte - acoperişul pe care se refugiază cele două personaje. De o parte - o lume cu toţi anticorpii necesari pentru a nu simţi duhoarea, de alta - foarte puţinii ceilalţi, vreo doi, pentru care agresiunea olfactivă întrece limita suportabilităţii. Autoarea construieşte după tipicul absurdului, mozaicând detaliile hiper-realiste într-o compoziţie cu totul neverosimilă. Limbajul e firesc, dialogul curge cu naturaleţe, cultivând ambiguităţi comice. Fiecare personaj are mini-povestea sa - paradigmă pentru toate emoţiile şi situaţiile existenţei sale minore: el e supărat că nevasta nu i-l acceptă pe căţelul Câine, ea suferă că iubitul îi impune silicoane numărul 4. El e jucat de Remus Vlăsceanu, ca soţ buimac şi sub papuc, ea - de Alina Mangra, poate puţin excesivă.
Caracterul paradigmatic devine mai vizibil prin excelenta intuiţie regizorală a lui Adrian Roman, care reia textul ad literam, cu alte două personaje, de data aceasta două femei. Existenţa doare insuportabil şi pentru ele, până la pierderea cunoştinţei, mirosurile ei duc la anestezierea generală în Aici nu se simte. Dar resorturile piesei sunt mult umanizate în această a doua variantă. Regizorul accentuează pe frânturi de frază sau de gest relevante pentru modelele comportamentale ale personajelor: de exemplu, palma care generează, la una din femei, asocierea involuntară cu soţul. Prin asemenea detalii cotidiene, Adrian Roman construieşte o lume a constrângerilor omniprezente, cu interdicţii, inhibiţii sau, în cel mai bun caz, cu gesturi de simpatie începute şi neduse până la capăt.
Nimic tragic, totuşi, căci textul e amuzant, cuvintele sunt fireşti, replicile curg, Raluca Păun (amuzantă cu naturaleţe) şi Ramona Drăgulescu (cu solidă tehnică actoricească) joacă bine, iar spectacolul merită văzut.
Am terminat actoria la clasa Sandei Manu în 1995. Scriu teatru şi scenarii de film. Nimic din ce-am scris nu zace într-un sertar. Nu scriu din pasiunea de a scrie. Scriu ca sa vad actorii pe care-i admir jucându-mi textele. Ca dup-aia vor si actori pe care nu-i cunosc sa joace textele alea... e o chestie pe care nu o prevazusem si la care înca nu stiu cum sa reactionez. Daca ma gândesc mai bine, chiar ma apuca o panica de parca mi-ar cere ceva pretios împrumut. Scrisul mi se trage din frustrari de actrita nejucata suficient. Nu stiu ce-ar mai fi de spus. Chiar nu stiu. A! Am 35 de ani si locuiesc în Bucuresti.
Îmi place să scriu despre importanţa lucrurilor neimportante. Atât.
Lia Bugnar
Îmi place să scriu despre importanţa lucrurilor neimportante. Atât.
Lia Bugnar
