Doru Moțoc     ZBORUL - CE FERICIRE!
înapoi la/back to SPECTACOLE
IhomeIIdespre adrianIIspectacoleIIenglishIIblogIIarhivaIIcontactI
© Adrian Roman 2018

CRISTIAN ALEXANDRESCU
SORIN IONESCU
RADU CONSTANTINOV

regia ADRIAN ROMAN
scenografia ILEANA MIHĂESCU

premiera 2002
Teatrul Anton Pann - Râmnicu Vâlcea
             „Această fantezie dramatică, inaugurând o nouă specie, aparţinând Teatrului imaginativ (pe care l-am lansat, recent, în premieră mondială, printr-un manifest) - piesa fără didascalii - s-a născut dintr-o frustrare. Ca mulţi alţi dramaturgi, am fost deseori afectat de faptul că regizorii care mi-au montat piesele nu mi-au respectat şi didascaliile. Unii le-au ignorat doar parţial, alţii nici nu le-au luat în consideraţie. Ca să fiu sincer până la capăt, nu m-am mirat, totuşi, foarte tare. Ei făceau acelaşi lucru şi cu piesele unor autori celebri, cu care eu nici nu îndrăznesc să mă compar. M-am întrebat, însă, de ce nu şi-or fi scriind domnii regizori propriile piese, în care libertatea pe care şi-o luau faţă de textele mele să se poată manifesta în voie.”

    
Doru Moţoc
spectacol invitat la:


Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu 2003
secţiunea Mari Spectacole

Festivalul Internaţional de Teatru SKAMPA 2003, Albania

Festivalul Teatrului de Studio, Piteşti 2003

Ziua Europei, Târgovişte, 9 mai 2003
B: Ce ţi-a venit? De ce dai în mine? Chiar ţi-ai pierdut minţile?
A: Vezi? Vezi că violenţa e uneori necesară? Ea te poate aduce la realitate. De la verdictul "Ai luat-o razna!", ai trecut la dubitativul "Chiar ţi-ai pierdut minţile?". E un progres. Iată o învăţătură adâncă, pe care o putem sintetiza într-o formulă laconică: "Prin violenţă, la progres!" Nu. "Prin violenţă, la inteligenţă!".
B: Violenţa nu duce niciodată la progres. Nici la inteligenţă.
A: Iar sentinţe? Nu e mai corect să te-ntrebi, ca orice trestie gânditoare, "Oare violenţa duce la progres sau la inteligenţă?" Îţi spun eu că duce. Nu întotdeauna, dar duce. În cazul tău, mai mult ca sigur... Deşi, depinde. Inteligenţa e greu măsurabilă.
B: Apropo, tu te gândeşti, în fiecare zi, măcar cinci minute, la tine?
A: Încerc. Dar nu reuşesc întotdeauna.
B: De ce?
A: Nu ştiu. Îmi zboară gândul...
B: Zboară gândul?
A: Da.
B: Zboară, ai spus?
A: Da.
B: Atunci înseamnă că şi tu zbori! Gândul n-ar putea să zboare fără tine.
A: Crezi?
B: Sunt sigur. Eu am încercat... Asta vroiam să-ţi spun mai devreme...
A: Stai puţin!Deci, când zboară gândul, zbor şi eu cu el?
B: Bine-nţeles! Numai că e, cum să-ţi explic, un fel de zbor pe dinăuntru. Dar tot zbor e...
A: Nemaipomenit! Deci eu zbor!